Fata ca fisticul

Tags

, , ,

Ca să ajung în mica cetate coboram un drum pietruit, pe care al noștri l-ar fi numit uliță, și, din graba entuziasmului, simțeam dalele în tălpi. Drumul duduia.

Când ajungeam, parcă dulciurile prinseseră viață și erau ele cele care manevrau cu sfori păpuși-vânzători. Mirosea a zahăr și a soare și vedeam gălăgia mișcării mâinilor care întindeau trecătorilor rahat de tot felul. Gustai din cel cu miez de alune și, tocmai când credeai că vei rămâne cu aroma amărui-prăjită, se ridicau fulgii de cocos. Cel cu fistic era pentru norocoși. Fıstık gibi kız! – mă măguleau ei cu ceea ce considerau a fi unul dintre cele mai sofisticate complimente, fată ca fisticul, și apoi continuau să îmi vorbească într-o limbă pe care cu doi ani înainte aș fi numit-o păsărească. Era în continuare soare și cald, purtam o rochie cu flori și buclele în loc de văl.

Bazarul lor, deși mic, mustea de viață, de aburi de cafea turcească și fum de narghilea.

Safranbolu! Știi, îmi place mai mult cum îl pronunți tu! mi-a zis ghidul meu din acele zile.

DSC00197

Advertisements

Timp și timpuri

Tags

, , ,

Omul nu mai este cu siguranță ce a fost și nici ce ar putea să fie. Aflat într-o luptă absurdă cu sine, refuză să accepte că nu are doar Minte, ci mai are, uitat într-un cotlon parfumat cu scorțișoară, și un Suflet. Mai luminos sau mai apropiat de nuanța strugurilor copți, sufletul său există. Și, din când în când, se împarte, se fărâmițează și explodează în o mie de cioburi – zâmbete, priviri blânde și chiar săruturi – și îmbogățește nu doar pe cel ce îl poartă, ci și pe fericiții care îi ies în cale. Pentru că el, sufletul, nu cere nimic în schimbul existenței sale – nici măcar ciocolată. Dar crește ca o pâine pusă la dospit când, mirat și el, e hrănit cu ce numeam cândva iubire.

Și omul, în cursa haotică pe care se ambiționează să o câștige, mai face o greșeală: își duce de bună voie Sufletul și-l angajează sclav la curtea Timpului. Acela e momentul din care viața sa își măsoară valoarea în unități temporale: lucrăm sau învățăm 5 zile dintr-o săptămână de 7, drumul nostru cu metroul durează zilnic 1 oră – sau poate mai puțin pentru norocoși –, așteptăm fix 365 de zile pentru a ne da voie să sărbătorim un început – același pentru toți, din ce în ce mai puțin important pentru fiecare. Nu degeaba vechii Oameni celebrau anul nou în martie. Ei apreciau valoarea începutului și ce alt moment mai firesc să se bucure de el decât primăvara? Da, primăvara, când fiecare floare se înalță. Uite, au început să înflorească ghioceii. Știi, e vremea narciselor. Privește, castanii au aprins pioși imaculate candele! Fiecare tulpină ce poartă pe umerii săi o floare precum Atlas cel ce poartă Pământul, orice cocor ce se întoarce, steaua care ia locul norului de deasupra porții și cea care o urmează luminând în locul norului de la fântână, toate acestea sunt începuturi.

Doar omul continuă să își măsoare timpul într-un mod ce nu se pliază deloc pe umbra sufletului său. Să ne gândim la timp ca la distanța dintre două visuri (sau, dacă e mai simplu de contabilizat, dintre două vise), să nu ne fie ora decât drumul până la celalalt om, cel iubit, și secunda să despartă doar o emoție de alta. Iar Măria Sa, anul, să nu fie altceva decât entuziasmul ce ne însoțește din momentul în care am decis să fim mai buni până în clipa când am devenit acei oameni. Și să o luăm de la capăt apoi! Să ne fie viața viață! Să sărbătorim, zic eu, anul nou vara! Pentru că vara adăpostește între ierburile și fructele sale, pe August, cel ce presară deasupra noastră ploi de stele.

Inelul

Tags

,

-Mamă, uite, am găsit inelul ăsta al tău. Cred că nu prea îți place, ca nu te-am văzut purtându-l. Sunt sigur că i-ar plăcea Mariei. Știi doar că ieșim deja de trei luni și aș vrea să îi ofer ceva.
Ei da, aceasta ar fi o situație dificilă pentru Teodora. Nu pentru că nu vrea copii, ba chiar o încântă și își dorește cel puțin doi. Și nu pentru că nu o să dăruiască la un moment dat acel inel, ci pentru că intenționează să îl ofere cuiva care să o înțeleagă. Și un băiat nu ar putea face asta, nici măcar fiul ei. Dacă nu ar avea nicio fiică, l-ar oferi mai repede unei nepoate – unei femei de peste ani, adică unei copile de acum. Care să aibă tot 11-12 ani cum avea ea când l-a primit.
La vârsta aceea, pentru Teodora, 8 martie încă era doar ziua mamei și atât. Tocmai de-asta i-a fost și mai mare mirarea când tatăl ei a ajuns acasă și a adus bijuterii nu doar pentru soție, ci și pentru cele două fiice. Teodora a primit un inel de aur, cu o piatră strălucitoare la mijloc, o mică podoabă care nu sare în evidență, dar care, odată zărită, își arată din plin frumusețea. Așa s-a întâmplat și în cazul ei, inelul a devenit parte din Teodora, care l-a purtat apoi zi de zi, câțiva ani buni. Colegele de clasă nu l-au observat, nu a stârnit reacții printre ele. Schimbarea era însă în ea. Inelul primit era dovada unui debut. Începuse să crească și posibilele viitoare exclamații ale rudelor precum: „ce domnișoară avem noi aici” nu i-ar fi trezit priviri tăioase, ci un oftat compătimitor care să spună „de-ați ști voi că am crescut de ani buni, de când tata mi-a oferit inelul…”
Și tocmai crescând, inelul a rămas mic, așa că după vreo 3-4 ani l-a pus bine. Apoi o perioadă a fost pierdut fără urmă, încât Teodora își luase gândul de la el. Totul până într-o zi când mama ei a sunat-o și i-a spus că inelul a stat în tot timpul acela ascuns după mobilă. Copila cu inel era deja studentă acum și se mutase la București. Cu prima ocazie și bijuteria finalului de copilărie a ajuns în capitală. Acum, inelul are propria garsonieră, într-o cutie de bijuterii. Teodora l-ar oferi cu dragă inimă, dar vrea să se asigure că va fi de folos celei care îl va purta. Pentru ea, a fost inelul ei demn de o prințesă. E drept că nu îl mai poate purta, dar compensează citind povestea unei regine – Povestea Reginei Maria. Și știe că tot un inel va fi cel care va aduce o nouă etapă în viața ei, un inel de logodnă. Dar fără a îl înlocui pe primul, care va rămâne simbol pentru mecanica devenirii unei inimi de femeie. Pentru că nu întâmplător Mecanica inimii, a lui Mathias Malzieu, e cartea de care își amintește când o întreb ce carte ar asocia inelului.

Un mac alb în Cluj

Tags

, , ,

DSC00266   Sâmbătă, Miruna și Teo au scris pentru societatesicultură.ro despre străzile pe care și-au lăsat bucăți de suflet. Eu eram ocupată să las o nouă bucată de suflet pe aceleași străzi pe care regăseam fărâmele cele vechi.

Am ajuns într-un Cluj în care, la 6 dimineața, portarul căminului avea grijă să ne spună unde sunt magazinele deschise non-stop, să ne îndrume spre toate punctele de interes cu vorbă molcomă și bunăvoință. Prima oară când ajunsesem acolo terminasem liceul și era vară-vară. Am stat o după-amiază și o noapte. Am revenit peste un an și jumătate. Și am cunoscut orașul și mai bine într-o săptâmănă în care am dormit nu mai mult de 4 ore pe noapte, în care am descoperit oameni și locuri și în care am dansat zi de zi. Vinerea trecută am ajuns iar. Și am luat la pas străduțele în pantă și m-am bucurat să regăsesc florăriile colorate de langă Casa de Cultură. În Piața Muzeului am ajuns seara, când mugurii pomilor erau galbeni în lumina felinarelor. Și de data aceasta am întâlnit oameni, i-am cunoscut sau recunoscut pe unii dintre ei și m-am lăsat și eu cunoscută. Într-un final, am iertat până și trotuarele prea înguste ca să lase doi oameni să meargă unul lângă celălalt. Și, în ultima zi, Clujul mi-a oferit un mac. Un mac alb, ca o excepție după ploaia din seara trecută, ca o pată de zăpadă între păpădii.

Când coronița de flori, făcută precum cele de la grădiniță, mi-a ajuns pe creștet și am mers cu ea ca după serbarea de final de an, am strâns zâmbete de la trecătorii din jur. Un zâmbet ca o dimineață însorită de duminică de la o doamnă care știuse să îmbătrânească frumos. Adică să rămână tânără. Doar pentru Grădina Botanică nu a mai fost timp. Ea rămâne promisiunea mea pentru o vizită următoare.

Un câine la Cercul Militar

Tags

, , , ,

Aceste rânduri sunt despre un câine. Dar nu au nicio legătură cu derby-ul Steaua – Dinamo din această seară. Dacă doriți informații despre meci, vă recomand gsp.ro .

Ieri, peste drum de Cercul Militar, un câine lătra (nu la lună!) la mașini. Tare și hotărât. Voia să traverseze și tot fluxul acela de cutii din oameni și roți îl împiedica. Afară era călduț, soare și lumină moale cum e doar primăvara, pe la 6 seara. Pe trotuar era plin de oameni care așteptau resemnați schimbarea culorilor de la semafor. Mai în spate puțin, o florăreasă vindea flori pe o tarabă improvizată: zambile, lalele și narcise, că doar e sfârșit de martie. În timpul ăsta, același hămăit energic. Câinele s-a oprit din lătrat doar când s-a făcut verde pentru pietoni și când a zbughit-o printre toți oamenii care așteptau indiferenți. Nu și-a riscat viața aruncându-se printre mașini, dar a dus lupta lui cu ele. Șoferii cu siguranță nu l-au auzit. Și nici pietonii care erau lângă el nu l-au observat. Cine are timp pentru câini care latră? Așa e, nimeni. Pentru că dacă l-am fi privit pe el, câinele de ieri de la Cercul Militar ne-am fi dat seama că pentru ce îți dorești trebuie să lupți responsabil, dar cu toate mijloacele. Și câinilor le-o fi ușor, dar noi suntem oameni și totul trebuie să fie greu.

Eu

Tags

, ,

Eu vin dintre maci, cu sfiala lor de o zi și cu intensitatea lor sângerie. Și nu imi țin capul plecat a greutate, ci ușor înclinat – spre dreapta a gândire, spre stânga a uimire în fața vieții. Sunt tot ce am fost până ieri și ce voi fi de mâine, dar sunt mai ales tot ce strâng în mine în clipa asta nebună în care scriu.

Sunt un castan cu ramuri de ciocolată neagră într-o lună mai ce m-a împodobit cu flori de marțipan. Astept doar o adiere să îmi deschid mugurii și să îmi îndrept crengile spre infinit.

Eu vin dintre stropii de ploilor de vară. Râd cu tunetele lor, zâmbesc fulgerelor și mă bucur fără motiv, copilărește chiar. Știi, o să îți spun un secret: încă mai port cireșe în loc de cercei!

Sunt ca un călător ce a străbătut deșertul: la fel de însetată de viață cum pelerinul se întoarce însetat de apă. Ascund nisipul pustietății în gene și razele soarelui în păr.

Aș vrea să fiu vântul, să port gânduri și parfumuri, să duc doruri și să dezmierd flori de magnolii. Să cuprind lumea toată cu entuziasmul meu pe care abia îl mai pot stăpâni.

Sunt  speranța ce își caută drumul printre muguri de alun și mâțișori, printre hohotele de râs și mai ales printre regretele trecătorilor. Și le zâmbesc tuturor, fără deosebire, crezând naiv că poate eu o să îi vindec…

Și, fără a ști de ce, îmi place roșul. Acela viu, nervos, învolburat, care mă poate mereu trezi din letargie și imi poate da în orice clipă încrederea că voi schimba lumea. Roșul  sângeriu, intens, cu reflexiile unui torent de mătase, roșul ce mă îmbracă în regină când sufletul mi-e de sclavă. Frenezie de sclipiri la apus!

Iubesc roșul cu pasiunea de o zi a florii de mac. Cu sinceritate și fără teama de a fi judecată. Și mai presus de toate, cred eu, îl iubesc  fără a fi banală. Ori de câte ori celelalte femei îl poartă pe buze, eu îl ascund în suflet să arunce scântei răzlețe. Îl pun însă pe buze când scriu, ca acum, sau când recit pentru cel ce se va opri să mă asculte. Și, printr-un algoritm sufletesc pe care nici eu nu îl pot descifra, cuvintele capătă noi însemnătăți rostite astfel.

Iubesc roșul și mai mult nu mai știu a spune. Poate doar că mă complac în narcisismul meu – pentru că roșu sunt eu.

Zâmbet – Povești din autobuzele bucureștene

Zâmbet = stare ciudată de care nu mai scapi câteva zile la rând când vezi că bătrânul din tramvai, cu haine modeste, dar o lumină demnă pe chip, are puterea ca din banii săi (câți or mai fi ei!) să ofere bomboane fetiței necunoscute de lângă el și mamei acesteia; stare care se instalează, de asemenea, când vrei să îl lași pe același domn să stea pe scaun în locul tău, dar te refuză politicos și îți răspunde cu un alt zâmbet care face uitată bătrânețea.