Tags

, ,

Eu vin dintre maci, cu sfiala lor de o zi și cu intensitatea lor sângerie. Și nu imi țin capul plecat a greutate, ci ușor înclinat – spre dreapta a gândire, spre stânga a uimire în fața vieții. Sunt tot ce am fost până ieri și ce voi fi de mâine, dar sunt mai ales tot ce strâng în mine în clipa asta nebună în care scriu.

Sunt un castan cu ramuri de ciocolată neagră într-o lună mai ce m-a împodobit cu flori de marțipan. Astept doar o adiere să îmi deschid mugurii și să îmi îndrept crengile spre infinit.

Eu vin dintre stropii de ploilor de vară. Râd cu tunetele lor, zâmbesc fulgerelor și mă bucur fără motiv, copilărește chiar. Știi, o să îți spun un secret: încă mai port cireșe în loc de cercei!

Sunt ca un călător ce a străbătut deșertul: la fel de însetată de viață cum pelerinul se întoarce însetat de apă. Ascund nisipul pustietății în gene și razele soarelui în păr.

Aș vrea să fiu vântul, să port gânduri și parfumuri, să duc doruri și să dezmierd flori de magnolii. Să cuprind lumea toată cu entuziasmul meu pe care abia îl mai pot stăpâni.

Sunt  speranța ce își caută drumul printre muguri de alun și mâțișori, printre hohotele de râs și mai ales printre regretele trecătorilor. Și le zâmbesc tuturor, fără deosebire, crezând naiv că poate eu o să îi vindec…

Și, fără a ști de ce, îmi place roșul. Acela viu, nervos, învolburat, care mă poate mereu trezi din letargie și imi poate da în orice clipă încrederea că voi schimba lumea. Roșul  sângeriu, intens, cu reflexiile unui torent de mătase, roșul ce mă îmbracă în regină când sufletul mi-e de sclavă. Frenezie de sclipiri la apus!

Iubesc roșul cu pasiunea de o zi a florii de mac. Cu sinceritate și fără teama de a fi judecată. Și mai presus de toate, cred eu, îl iubesc  fără a fi banală. Ori de câte ori celelalte femei îl poartă pe buze, eu îl ascund în suflet să arunce scântei răzlețe. Îl pun însă pe buze când scriu, ca acum, sau când recit pentru cel ce se va opri să mă asculte. Și, printr-un algoritm sufletesc pe care nici eu nu îl pot descifra, cuvintele capătă noi însemnătăți rostite astfel.

Iubesc roșul și mai mult nu mai știu a spune. Poate doar că mă complac în narcisismul meu – pentru că roșu sunt eu.