Omul nu mai este cu siguranță ce a fost și nici ce ar putea să fie. Aflat într-o luptă absurdă cu sine, refuză să accepte că nu are doar Minte, ci mai are, uitat într-un cotlon parfumat cu scorțișoară, și un Suflet. Mai luminos sau mai apropiat de nuanța strugurilor copți, sufletul său există. Și, din când în când, se împarte, se fărâmițează și explodează în o mie de cioburi – zâmbete, priviri blânde și chiar săruturi – și îmbogățește nu doar pe cel ce îl poartă, ci și pe fericiții care îi ies în cale. Pentru că el, sufletul, nu cere nimic în schimbul existenței sale – nici măcar ciocolată. Dar crește ca o pâine pusă la dospit când, mirat și el, e hrănit cu ce numeam cândva iubire.
Și omul, în cursa haotică pe care se ambiționează să o câștige, mai face o greșeală: își duce de bună voie Sufletul și-l angajează sclav la curtea Timpului. Acela e momentul din care viața sa își măsoară valoarea în unități temporale: lucrăm sau învățăm 5 zile dintr-o săptămână de 7, drumul nostru cu metroul durează zilnic 1 oră – sau poate mai puțin pentru norocoși –, așteptăm fix 365 de zile pentru a ne da voie să sărbătorim un început – același pentru toți, din ce în ce mai puțin important pentru fiecare. Nu degeaba vechii Oameni celebrau anul nou în martie. Ei apreciau valoarea începutului și ce alt moment mai firesc să se bucure de el decât primăvara? Da, primăvara, când fiecare floare se înalță. Uite, au început să înflorească ghioceii. Știi, e vremea narciselor. Privește, castanii au aprins pioși imaculate candele! Fiecare tulpină ce poartă pe umerii săi o floare precum Atlas cel ce poartă Pământul, orice cocor ce se întoarce, steaua care ia locul norului de deasupra porții și cea care o urmează luminând în locul norului de la fântână, toate acestea sunt începuturi.
Doar omul continuă să își măsoare timpul într-un mod ce nu se pliază deloc pe umbra sufletului său. Să ne gândim la timp ca la distanța dintre două visuri (sau, dacă e mai simplu de contabilizat, dintre două vise), să nu ne fie ora decât drumul până la celalalt om, cel iubit, și secunda să despartă doar o emoție de alta. Iar Măria Sa, anul, să nu fie altceva decât entuziasmul ce ne însoțește din momentul în care am decis să fim mai buni până în clipa când am devenit acei oameni. Și să o luăm de la capăt apoi! Să ne fie viața viață! Să sărbătorim, zic eu, anul nou vara! Pentru că vara adăpostește între ierburile și fructele sale, pe August, cel ce presară deasupra noastră ploi de stele.
